Pe acest tipar îşi organizează tinerii şi nunţile mai nou, punând accent pe ţinute inspirate din portul popular străvechi dar reinventat, pe accesorii şi decoraţiuni cu motive folclorice, înlocuiesc aranjamentele florale luxoase cu buchete de flori de câmp şi spice de grâu, pantofii cu toc cu opincile din piele făcute manual şi coafurile făcute de hair-stylişti renumiţi cu împletituri care amintesc de mândrele satului, reînviind, astfel, tradiţii pe care şi le mai amintesc doar bunicii noştri.

La antipod stă, bineînţeles, tânărul modern ataşat de oraş, care reneagă orice fel de tradiţie bătrânească, preferând să adopte tradiţii de import, mai potrivite mediului urban. Înainte să-l judecăm pe acest adept al stilului simplu şi modern, e bine de amintit, totuși, că nunta tradiţională este, prin excelenţă, sătească şi, prin urmare, obiceiurile sunt specifice unei comunităţi în care toată lumea cunoştea pe toată lumea, iar nunta era prilej de defilare pentru miri, naşi, cuscri şi prilej de fală cu privire la haine, zestre, feluri de mâncare şi daruri către miri.

Obiceiurile şi tradiţiile nu sunt niciodată discrete, deoarece ele cuprind experienţa de viaţă, superstiţiile şi credinţele unui popor, adunate de-a lungul veacurilor. Nu-i de mirare că nunţile de la oraş sunt, în consecinţă, mai simple, renunţându-se la expunerea publică de care beneficiază nunţile săteşti. La bloc nu se pot respecta tradiţiile de la curte, aşa cum nici în oraş nu respectăm datinile încetăţenite pe uliţa satului. Şi să nu uităm că nunţile care altădată durau trei zile şi trei nopţi durează acum doar o zi şi o noapte şi este dificil şi de nedorit să înghesuim în doar 24 de ore tradiţii care se întindeau înainte pe parcursul mai multor zile.

De asemenea, atât timp cât aceste obiceiuri nu mai au funcţia ceremonială pe care au avut-o la origini ci, cel mult, scopul de a distra nuntașii şi de a stânjeni mirii, e mai bine să renunţăm la ele cu inima uşoară, fără să considerăm că supărăm pe cineva dacă nu le respectăm.

În cele ce urmează vom trece în revistă câteva obiceiuri specifice zonelor rurale din România, obiceiuri care s-au pierdut parţial sau total din cauza urbanizării, dar care ar putea fi reluate şi reinventate, la fel ca portul popular, şi transformate în motiv de veselie pentru toţi nuntaşii, indiferent că sunt de la ţară sau de la oraş.

După stabilirea detaliilor nunţii de către miri, împreună cu părinţii sau naşii, urmează unul dintre cei mai importanţi paşi premergători acestui ritual – chemarea la nuntă care, în prezent, se face sub forma unei invitaţii tipărite şi care, pe vremuri, se făcea prin viu grai prin intermediul vătafilor şi al vătăjiţelor. Aceştia erau tineri din anturajul mirilor care plecau prin sat (călare sau pe jos), cu plosca de vin sau de rachiu, şi făceau strigările la nuntă.

Spre deosebire de invitaţiile din prezent, care se dau cu o lună-două înainte de nuntă, strigările era făcute în preziua sau chiar în ziua marelui eveniment, întrucât la nuntă nu participau decât consăteni şi apropiaţi de-ai mirilor şi mai rar rude venite de departe. Etnologul S. Marian a cules mai multe asemenea strigări, din zone geografice variate, din care vă reproducem una: V-a poftit jupânul mire/Şi jupâneasa mireasa/să faceţi cale/şi cărare/pân’ la curţile dumisale,/că, curţile dumisale/pe din nuntru-s zugrăvite,/din afară văruite,/cu şindril-acoperite/Pentru dumneavoastră gătite./Poftim, poftim/C-aveţi fete şi feciori/Şi vor fi trebuitori.

Dacă în prezent suita nupţială este formată dintr-un număr redus de participanţi, în trecut nunta se făcea cu ajutorul mai multor personaje, fiecare cu un rol prestabilit fără de care nunta n-ar fi fost nuntă. Vorniceii şi druştele, actualii cavaleri şi domnişoare de onoare, însoţeau şi ajutau mirii, înlesnindu-le fiecare pas şi etapă a ritualului. Bucătăriţele sau colceriţele erau cele care pregăteau şi serveau mâncarea, alese dintre femeile mai în vârstă şi deosebit de pricepute la bucate, din familia mirilor sau din sat. Renumite nu numai pentru mâncarea gătită, ci şi pentru cântecele sau oraţiile glumeţe pe care le cântau sau intonau când duceau şi aduceau mâncarea de la masă, colceriţele au rămas cu precădere în amintirea tuturor datorită acelui ritual al găinii, mult detestat în prezent şi eliminat de majoritatea mirilor. Găina era prezentată naşului de către bucătăreasa cea mai în vârstă, însoţită de strigături şi versuri cu aluzii sexuale care făceau trimitere către fecioria miresei.

Bărbieritul mirelui şi îmbrăcatul şi pieptănatul miresei sunt obiceiuri care încă se mai păstrează, în formă simplificată, chiar dacă, în prezent, se pune accent, aşa cum e firesc, pe partea veselă a ceremonialului, pe când în trecut mirii îşi deplângeau statutul de viitor soţ/soţie, considerând că cea mai frumoasă parte a vieţii lor a luat sfârşit odată cu încheierea unei căsătorii. Accentul pe jale se punea în special la femei, cărora li se cântau cântece prin care erau prevenite de nefericirea care le aşteaptă alături de bărbat: Frunză verde trei aguzi,/Copilă cu doi părinţi/La ce tu te mai măriţi?/Că mila de la părinţi/Cu mare greu o s-o uiţi,/Da’ mila de la bărbat/Ca frunza de păr uscat./Când te pui să te umbreşti/Mai tare te dogoreşti.

O însemnătate deosebită o are cununa miresei care, prin aşezarea şi îndepărtarea ei de pe capul miresei, deschide şi închide nunta. Făcută din flori naturale, artificiale, bani de aur sau argint, crenguţe de pomi roditori, lână colorată sau spice de grâu, cununa este pusă pe capul miresei de către druşte (sau de naşă în anumite zone) în timpul ceremoniei de „gătire a miresei“. La finalul nunţii, naşa este cea care va „înhobota“ mireasa, adică îi va scoate cununa şi o va înlocui cu o năframă, semn că acum a intrat în rândul femeilor căsătorite. Odată cu înhobotatul miresei se joacă şi hora gospodinelor, în cadrul căreia dansează numai femeile care vor plăti mireasa pentru dans. Din banii adunaţi la hora gospodinelor, mireasa îşi va cumpăra ceva pentru noua gospodărie.

În prezent, cununa miresei a fost înlocuită de voal și de parură, un pieptene sau altă decorațiune de păr din metal, decorată cu mărgele sau pietre prețioase.
Părinţii mirilor aveau, în vechime, un rol foarte important în desfășu­rarea ceremonialului nupţial. În primul rând, nunta nu se făcea fără acordul sau fără mijlocirea lor. În unele zone, pentru a forţa mâna părinţilor, se practica „furatul miresei“. Fata era luată cu forţa de acasă şi adusă înapoi abia după ce părinţii consimţeau la încheierea căsătoriei. Acest obicei este cel care stă la baza tradiţiei de factură modernă a furatului miresei în seara nunţii. De asemenea, nu se pleca la cununie fără a se cere „iertăciune“ de la părinţi, adică binecuvântarea şi iertarea greşelilor.

Ritualul iertăciunii se petrecea imediat după scoaterea zestrei, la plecarea miresei de acasă. Tot ca parte din ritualul de plecare, mama miresei îi rupea un colac deasupra capului, iar tatăl îi dădea miresei un ban de aur sau de argint pe care mireasa şi-l lega în batistă. În alte zone geografice, turta miresei este ruptă şi împărţită nuntaşilor fie de naşă, fie de mireasa însăşi, semn că noua familie îşi va împărţi binecuvântările şi cu cei din jur. Obiceiul de a rupe turta miresei se mai păstrează şi astăzi, cu precădere în zonele rurale, dar ocazional se întâlneşte şi la oraş. În folclorul românesc, părinţii mirelui au puţine responsabilităţi în cadrul nunţii, aceasta fiind organizată, în special, de părinţii miresei. Mama mirelui este cea care va întâmpina mireasa a doua zi după nuntă, fie cu pâine şi sare, fie cu miere sau grâu, în funcţie de zona geografică. La intrarea în curtea socrilor, mireasa trebuie să dea dovadă de supunere faţă de noua familie, îndeplinind anumite ritualuri (de exemplu, toarnă apă socrilor să se spele pe mâini). În prezent, având în vedere că mirii sunt cei care îşi organizează şi îşi plătesc nunta, rolul părinţilor a devenit unul de simpli invitaţi care se bucură de nunta copiilor fără să participe efectiv la ceremonial.

Nu putem vorbi de nunţi fără să vorbim şi de dar, un moment important atât pentru miri, cât şi pentru participanţi. În vechime se practica strigarea darului, motiv de mândrie pentru fiecare nuntaş, care încerca să dăruiască mirilor tot ce poate mai bun. Darul nu era exclusiv bănesc, ci se dăruiau şi produse alimentare, animale şi lucruri pentru gospodărie. Momentul strigării darului era momentul în care fiecare sătean ieşea din anonimat şi era recunoscut în faţa comunităţii, deoarece vornicelul, cel care intermedia strângerea darului, făcea fiecărui nuntaş şi o scurtă prezentare, uneori umoristică. Cele mai bogate daruri erau făcute, evident, de către părinţi, în special de părinţii fetei, sub formă de zestre, însă nici părinţii mirelui nu se lăsau mai prejos. Modernizarea nu a dus încă la eliminarea tradiţiei darului, însă acesta se oferă acum exclusiv sub formă de plic cu bani înmânat discret mirilor la sfârşitul nunţii.

Trecând în revistă obiceiurile încetăţenite de secole în zonele rurale, nu se poate să nu remarcăm că nunta era un eveniment la care participa, la care contribuia şi pentru care se bucura toată comunitatea, tradiţie de la care omul modern s-a îndepărtat, din cauza izolării sale în societatea urbană în care trăieşte. Ritualul nunţii s-a transformat şi a împrumutat tot mai multe obiceiuri occidentale, precum aruncatul buchetului şi a jartierei, prezenţa mărturiilor pe masă, valsul mirilor, obiceiul de a purta ceva nou, ceva vechi, ceva împrumutat şi ceva albastru etc. Odată cu revenirea dragostei faţă de portul popular în sufletul tinerilor, sperăm că va reveni şi pasiunea pentru tradiţii, care vor putea fi reinventate şi transformate astfel încât să se potrivească şi în ziua de astăzi fără să pară desuete.

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here