Sigur că a contribuit şi comentariul prietenei noastre comune la una dintre pozele lui, un comentariu în care îi spunea ce om deosebit este el. I-am lăsat un mesaj privat, dar fără să-i trimit şi o cerere de prietenie. Şi am aşteptat degeaba să răspundă la un mesaj care se pare că a intrat direct în spam. A răspuns după vreo trei săptămâni, la limita timpului în care spam-ul se goleşte cu de la sine putere. A fost reticent la început, însă în scurt timp am ajuns să vorbim ore întregi, când deja nu mai dormeam nopţile niciunul dintre noi.

Ne-am cunoscut personal după alte trei săptămâni; eu deja luasem hotărârea să-mi iau viaţa de la capăt şi să mă mut în Capitală, după ce băiatul care tocmai mă ceruse de soţie a decis că e mai bine să ne despărţim şi după ce compania la care lucram a închis filiala din oraş, lucru care m-a lăsat şi fără loc de muncă.

Ne-am întâlnit la jumătatea distanţei dintre unde stătea el şi unde stătea sora mea, în acelaşi cartier. Şi nu ne-am mai despărţit niciodată, deşi, trebuie să recunosc, mă aşteptam aproape zilnic să se întâmple ceva şi să se termine starea aceea de fericire pe care o simţeam în fiecare moment. Când lucrurile păreau că se așază mai frumos decât am sperat vreodată (aveam deja şi un loc de muncă unde lucrez cam de tot atâţia ani de când l-am cunoscut şi pe el), mi-am rupt piciorul şi a trebuit să stau acasă trei luni. Şi, deşi îmi dăruise deja un raft la el în şifonier, iar eu locuiam încă în sufrageria surorii mele, nu aveam bine stabilit unde este „acasă“ pentru mine. După ce mi-am rupt piciorul însă, a făcut din casa lui şi casa mea şi a avut grijă de mine cum nu ştiu câţi parteneri pot spune că au avut grijă unul de celălalt.

M-a cerut în căsătorie la nouă luni de când ne-am văzut prima oară, pe 2 martie, de ziua mea, cu inel cu piatră cu tot. A fost neaşteptat şi absolut surprinzător, nu vorbiserăm deloc despre ideea de a ne căsători. Și așa am început să-i port numele cinci luni mai târziu, ferm convinşi că o căsătorie civilă este suficientă pentru noi, că nu vrem nuntă cu alai. Însă parcă, parcă realizam că totuşi îmi doream şi nuntă cu rochie de mireasă, şi naşi, şi slujbă la biserică. Pe lângă asta au mai fost şi comentariile altora, gen „De ce purtaţi verighete dacă nu aţi fost la biserică?“ și „O să vă pară rău la bătrâneţe”, până la „Trebuie mers la biserică, nu se poate, aşa e tradiţia“. Dar mă îngrozea ideea pregătirilor. Am început totuși să plănuim.

E greu să pregăteşti o nuntă, foarte greu. Îţi mănâncă timp, resurse financiare, energie. Oricât de multe lucruri ai face din timp, tot se adună multe pe care trebuie să le rezolvi în ultimele zile. Am fost stresaţi, nu dormeam bine, nu mâncam, făceam liste peste liste şi calcule peste calcule şi planuri peste planuri – care mai de care mai date peste cap de diverse conjuncturi şi evenimente.

Am ales totul foarte repede şi am făcut cele mai bune alegeri pentru noi. Dacă mă uit în urmă, n-aş vrea să schimb nimic. Am probat două rochii la un târg de nunţi. Prima nu mi-a plăcut deloc, iar a doua mi-a plăcut instantaneu. M-am hotărât în cinci minute că vreau să o cumpăr şi gata, n-am vrut să mai văd nimic altceva. Nu mi-am dorit experienţa probării care durează ore întregi şi te lasă lată de oboseală la sfârşitul zilei, într-o stare de confuzie totală. Am ales bijuteriile în alte două minute. Cu pantofii a fost mai greu, aşa că într-un final am abandonat ideea de a-mi lua nişte pantofi noi şi am purtat pantofii de la cununia civilă, pentru că se potriveau perfect cu rochia de mireasă ca model şi nuanţă. Voalul, tot aşa, am ştiut din prima că acela este voalul meu. Nu am pierdut timpul cu altele, sunt multe lucruri frumoase, însă nu puteam purta nici zece rochii, nici zece voaluri şi nici zece brăţări. Aşa că am ales doar câte una din fiecare.

Am avut nunta la JW Marriott Grand Hotel cu o organizare de excepţie şi decoruri pe sufletul meu. Să mai spun că şi pentru decoruri şi mărturii m-am hotărât tot în câteva minute? Domnişoara de la Cherry Events a zis că sunt o mireasă atipică, nu i se mai întâmplase să fie totul aşa de uşor.

Am avut o formaţie live care a făcut senzaţie, şi acum vorbesc invitaţii despre cât de bună a fost muzica de la nunta noastră. Simply happy ne-a pregătit cu atenţie buchetul de mireasă, lumânările şi florile de pus în piept. Au înţeles ce îmi doresc, chiar şi atunci când eu n-am ştiut exact să explic şi a fost totul aşa cum mi-am dorit, deşi nu ştiam că îmi doresc aşa. Am luat şi lecţii de dans şi am reuşit să facem şi un dans al mirilor de care îmi voi aminti mereu cu plăcere. OC Photography sunt cei mai simpatici fotografi, care ne-au fotografiat într-o sesiune memorabilă Love the dress.

Chiar și grija mea cea mai mare, biserica, s-a spulberat ca prin minune când a început slujba, iar preoţii mi-au dat o stare de calm care m-a relaxat suficient cât să uit de căldură şi de grijile mele cu „Dacă mi se face rău în biserică de la căldură?“.

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here