Florin mi-e cel mai bun prieten. Râdem la glumele noastre proaste, râdem de noi și nu ne menajăm, știm să ne ascultăm și să ne temperăm unul pe altul, dansăm prin casă și ne imaginăm că suntem la spectacole, ne supărăm și tot ce vrem e să nu mai fim supărați. Suntem extrem de normali. Și cred că cel mai important lucru e că știm să fim noi înșine, chiar dacă suntem o pereche.

Până la hanoracul albastru

Ne-am cunoscut în septembrie 2004. Abia intrată la liceu, mă inserasem, cu ajutorul verişoarei mele, într-o gaşcă de oameni ceva mai cool decât mine. Pe-atunci ne făcuserăm un obicei din a merge pe jos până în centrul oraşului, până-n staţie, până la gară sau până la ceva care ducea vag spre casa unuia dintre noi. Mersul ăsta pe jos, aşa pleonastic cum e, în detrimentul „mersului cu autobuzul“, era un mod prin care grupurile de liceu se închegau, dând o şansă discuţiilor intime care nu se puteau întâmpla în timpul orelor, mişto-urilor deocheate şi flirturilor nu chiar nevinovate.

Într-o zi, după ore, ne-am hotărât să mergem până-n centru. Chiar la ieşirea din curtea liceului ne-aştepta Florin, fratele Alexandrei, una dintre prietenele mele din gaşcă. Înalt, slab, un pic cocoşat, cu părul creţ şi semi-lung, aducea a Jim Morisson. Era îmbrăcat cu hanoracul lui albastru, care nu ştiam exact dacă-l face rocker sau rapper şi pe care, dacă mă străduiesc un pic, îl găsesc şi acum dosit în vreun dulap, ca un statement al adolescenţei lui nonconformiste. Mi-a întins mâna şi mi-a zis lejer: „Salut. Florin“.

Câţiva paşi mai târziu intram pentru prima dată într-o bodegă şi gustam din prima mea bere, iar Florin era nimeni altul decât iubitul verişoarei mele. În toţi anii ăştia, m-am întors întruna la momentul în care l-am cunoscut pe Florin, la schimbul acela scurt de priviri, la hanoracul lui albastru şi la primul lui zâmbet cu dinții ăia mari şi albi. Acum e una dintre cele mai vii amintiri pe care le am.

Până când mi-am lăsat părul lung

N-a fost o relație furtunoasă. Nu ne-am urmărit sau aşteptat unul pe altul şi nici măcar nu ne-am plăcut mai mult decât prieteneşte. Am avut amândoi poveştile noastre de dragoste şi ne-am găsit abia atunci când ne-am potrivit. Şase ani ne-am tot cunoscut şi ne-am bucurat pur şi simplu de prietenia dintre noi – eu l-am văzut fericit şi nefericit cu iubitele lui, îndrăgostit de prietene de-ale mele, întărâtat împotriva sistemului şi răzvrătit pe blogul lui, el m-a văzut crescând de la o mică tocilară care îşi petrecea vacanţele la bunici, la o tânără care îşi făcuse un rost în Bucureşti, jonglând cu graţie printre iubiri naive neîmplinite. Dar, ca să fiu mai precisă, Florin spune mereu că am devenit pereche atunci când mi-am lăsat eu părul lung, devenind brusc foarte sexy. Aş putea fi de acord cu el, dar aş mai adauga şi pantofii cu toc şi rochiţa cu semidecolteu pe care le-am afişat cu nonşalanţă la revelionul din 2010.

Până am făcut curat de Valentine’s

Pe 14 februarie 2013, nu ştiam exact dacă suntem genul care se bucură de Valentine’s Day sau dacă ne situam în tabăra adversă. Mai degrabă eram genul care nu se bucură, dar până la urmă am împărţit romantic o pizza, într-un local de cartier, după care am hotărât împreună să marcăm şi mai bine ziua aceasta specială cu un pahar de vin, acasă.

Am intrat în casă, am mângâiat pisica, nici nu mi-am dat jos hainele şi am pus mâna pe aspiratorul de bucătărie, să nu cumva să bem paharul de vin în dezordine. Am oftat, mi-am suflecat mânecile şi m-am aplecat serioasă şi responsabilă după fir­miturile de pe podea, vâjâind cu spor în toată sufrageria. Se pare că ăsta a fost setting-ul perfect pentru o cerere în căsătorie. Uitân­du-mă înapoi, chiar nu cred că ar fi putut fi altfel sau mai bine.

Până să dezvăluim secretul

Ideea mea „matură“ a fost să nu spunem nimănui, să ţinem un secret mare cât noi. Îmi era destul de clar că eram panicată şi aveam nevoie de timp ca să mă obişnuiesc cu ideea. După vreo oră mi-am dat seama cam cât de ridicol ar fi să fac asta, am râs şi ne-am sunat părinţii. Îmi aduc aminte că mama râdea, iar tata, când i-am spus că m-a cerut Florin, m-a întrebat: „Păi, de la cine te-a cerut?“ Încet, încet, am început să ne anunţăm prietenii. Îmi era aşa de frică! Mă gândeam că toată lumea o să creadă că suntem cei mai convenţionali oameni din lume, că o să fim ignoraţi de prieteni pentru că am devenit prea serioşi, că vieţile noastre o să se schimbe radical şi nu neapărat în bine.

Dar n-a fost deloc aşa; toată lumea primea vestea cu entuziasm – e adevărat că eram şi primul cuplu din gaşca noastră care făcea pasul. În timp, nimic nu s-a schimbat la relaţiile pe care le aveam cu prietenii noştri. Eram pur şi simplu cuplul care a mers un pic mai departe, care a luat o decizie în plus faţă de celelalte cupluri.

Până am găsit rochia

Cu mult timp înainte de nuntă, prietenele mele începuseră să îmi trimită tot felul de variante de rochii, pe care ar fi trebuit să le iau în calcul în alegerea mea. Cred că a fost un moment când prietenele mele erau mai entuziasmate decât mine, poate pentru că multe dintre ele urmau să fie domnişoare de onoare.

Ţin minte, totuşi, că într-o seară ne-am trântit pe canapea, alături de prietenii cu care locuiam, şi ne-am uitat vreo două-trei ore la rochii pe net. Nu exagerez când spun că nu găseam nimic; pe net sunt foarte multe rochii urâte, kitsch, încărcate, scumpe, chiar pare imposibil să alegi ceva care să îţi placă cu adevărat. Iar în magazine nu am intrat deloc, nici măcar pentru inspiraţie. Mă tot gândeam că, atunci când voi vedea rochia potrivită, o să ştiu. Cel puţin aşa se întâmplă în filme, nu puteam să fiu eu diferită, nu? Şi-am dus-o aşa vreo şase luni, fără să găsesc nimic, fără să simt nimic. Până la urmă, tot o prietenă m-a salvat, cu un link: graceloveslace.com. Cred că, dacă intrați pe link, o să înţelegeţi de ce. Mi-am ales o rochie, am discutat-o cu o croitoreasă şi aia a fost. Rochia a fost gata cu o zi înainte de nuntă.

Până la electro-folclor

Cred că a fost o nuntă faină. Ştiu că eu m-am distrat şi că tot timpul când mă uităm în jurul meu, cineva râdea, dansa sau bea ceva colorat şi bun. E adevărat că au fost şi momente în care orchestra nu mai ieşea din sârbe şi doine, când a trebuit să-l coborâm pe prietenul nostru DJ de pe scenă pentru că „adulţii“ nu agreau muzica, când prietenul soră-mii nu a avut ce să mănânce pentru că era vegetarian, când au venit mai mulţi oameni şi nu mai aveam unde să-i aşezăm, când cineva m-a luat la o învârtită şi nu-mi mai dădea drumul, dar cred că lucrurile astea se întâmplă pur şi simplu şi n-ai ce să le faci.

Aşa trebuia să fie, pentru că am vrut să fie cea mai mare petrecere din viaţa mea. Şi aşa cum se întâmpla la toate petrecerile la care mergeam amândoi, ne regăseam din când în când şi ne întrebam: „Cum e, îţi place, e OK?“ Şi unul dintre noi răspundea: „Bă, cred că e destul de tare“. Asta s-a întâmplat de multe ori la nuntă, de mult mai multe ori decât la o petrecere normală.

Până la urmă

Aş vrea să spun că ne-am gândit mult la conceptul de „electro-folclor“ şi mai ales aş vrea să spun că s-a gândit şi Florin, dar n-a fost deloc aşa. Am vrut o combinaţie care să ni se potrivească, pentru că noi suntem un pic din toate; ne plac tradiţiile, ne place folclorul, dar suntem şi – cum aş spune eu, accentuând cu o piruetă – un pic „electrici“. Cred că s-a potrivit la fix şi a făcut şi de-un hashtag bun.

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here