Din timpuri nu foarte străvechi, adică de când oamenii se căsătoresc din dragoste sau măcar din iluzia ei, decizia de-a păși împreună întâi spre altar şi mai apoi prin viaţă se ia de comun acord, după un preambul obligatoriu: cererea în căsătorie. De obicei, el cere mâna, şi ea, dacă vrea, o dă. Ultramodernă e varianta „damen“, când fata e cea care invită băiatul la dansul etern în doi, însă pentru că aceste cazuri sunt mai rare decât o boală tropicală, voi pune sub lupă doar peţitul tradiţional, în care domnul face primul pas, aşa cum a auzit, a citit sau a văzut el în filme că se face.

Să vedem care sunt metodele cele mai uzuale, cu riscuri şi beneficii. Să ceri o fată de nevastă e treabă serioasă, deci ar fi de preferat s-o faci astfel încât să obţii un răspuns rapid, corect şi de preferinţă pozitiv.

Invitaţie la analize

Recunosc acum că nu ştiu dacă tocmai eu sunt în măsură să pun pe tapet un astfel de subiect. Un argument contra demersului meu ar fi că nu sunt măritată. Argumente pro ar fi că am văzut multe filme, am un simţ al penibilului extrem de dezvoltat şi am trăit şi-un moment aproximativ romantic în urma căruia aş fi putut deveni soţia cuiva. A fost doar vina mea – vorba vine, că nu regret alegerea făcută – că nu am devenit.

Revenind la argumentele contra, nici exemplul din familie, în aparenţă, nu mă prea ajută. Tata i-a adus la cunoştinţă mamei că o vrea de nevastă printr-o frază scurtă, nici măcar interogativă. „Cred că ar trebui să ne facem şi noi analizele alea“, i-a zis el junei pe care o scotea în ultima vreme la cofetărie. Fără inel, fără îngenunchiat pe covor, că nu ne cotropise Hollywoodul pe-atunci. Juna a mers la spital, şi-a făcut prenupţialele şi ai spune că romantismul lacunar al lui tata a fost de rău augur – nici pomeneală! Ai mei sunt căsătoriţi de 45 de ani, se ceartă des ca chiorii (şi se împacă precum guguştiucii), dar în disputele aprige dintre ei nu s-a pronunţat niciodată cuvântul „divorţ“.

Fă-te că nu ştii, dar fii sigur că vrea

Ca să eviţi penibilul şi, uneori (vezi povestea de mai jos), pericolul unor situaţii, întrebarea „Vrei să fii soţia mea?“ e musai să fie o formalitate. Dacă habar n-ai ce-i în căpşorul şi mai ales în sufletul iubitei tale, amână interogaţia până când vei avea habar. În Grey’s Anatomy am leşinat de râs la o scenă în care unu’ s-a dus cu ochi umezi s-o ceară pe una undeva în natură, la marginea unei râpe, iar individa, şocată, de ruşine să-l refuze, s-a prefăcut că leşină, a căzut în râpă şi s-a ales cu nişte coaste rupte. Turbatul de dragoste a vegheat-o la spital pe femeia vieţii lui, iar aia săraca leşina constant, de câte ori îl vedea cum o soarbe din ochi. Ficţiune, ficţiune, dar cum poveştile filmate sunt bucăţică ruptă din viaţă, asigură-te înainte de marele pas că ea e femeia visurilor tale şi că tu nu eşti bărbatul coşmarurilor ei. Fii sigur că o iubeşti şi că te iubeşte într-atât, încât să zică „da“ şi să semnaţi amândoi cu nemăsluit entuziasm în condica de la Starea Civilă.

Cele mai riscante, deşi dau foarte bine pe Facebook, sunt cererile în căsătorie în public, când nu mai e nimic doar între tine şi ea, ci între tine, ea, şi o sută de gură-cască. Dacă tipa nu-i genul exhibiţionist şi nu eşti 100% sigur că arde de nerăbdare să-i împodobeşti inelarul, abţine-te de la un astfel de show. Marele pericol nu e să zică „nu“ şi să te faci de râs cu martori. Uriaşul pericol e să zică „da“ de ruşine. Sau copleşită de măreţia momentului. Nu subestima sentimentele de jenă şi de entuziasm pasager – pot duce către o nuntă cu lăutari urmată îndeaproape de un divorţ la fel de zgomotos.

Avem un inel, ce facem cu el?

Ştiu, vrei să fii altfel, mai cu moţ, ţi se pare banal să zici, ca tata, „hai la analize“. O iubeşti ca un nebun şi numai o cerere în căsătorie nebunesc de frumoasă s-ar asorta cu sentimentul tău înălţător. Nimic greșit până aici, doar ai grijă când vrei să înlocuieşti un clişeu cu altul. Pentru că e greu să fii original într-un astfel de moment, cam tot ce se poate face au făcut alţii înaintea ta.

Cel mai simplu, elegant şi clasic e ca, într-un context intim şi tandru, să pici într-un genunchi, să pui întrebarea, să obţii „da“-ul şi să strecori alesei bijuul fin pe inelar. Metoda implică riscuri minime – de fapt, doar unul: refuzul, dacă n-ai fost destul de empatic până atunci ca să-i intuieşti fetei adevăratele intenţii ma­trimoniale.

Sau pot să-ţi vină idei trăsnite (aceleaşi care le-au venit altor mii de bărbaţi puşi pe însurătoare). Cum ar fi, de exemplu, să strecori inelul în ceva de mâncat sau în ceva de băut, în cadrul unei cine romantice. Te sfătuiesc cu tot dragul, dacă ai fixaţia asta, să alegi varianta doi, cu băutura. Iar lichidul să fie unul transparent – propun şampanie – pentru ca doamna ta să fie uimită şi emoţionată înainte de îngurgitare, nu după. Altfel, momentul atât de roz s-ar putea transforma, la modul cel mai propriu, într-unul maroniu, cu voi doi în aşteptarea la sud a diamantului rătăcit prin tubul digestiv al viitoarei posibile mirese. Casă de piatră!

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here